Despre perfecţionism sau un sistem educaţional putred

Săptămâna trecută am fost acasă şi  am găsit carnetul meu de note din şcoala generală. Note de 10, medii de  10, visul oricărui părinte şi profesor, însă pe mine m-au pus pe gânduri.  Mi-au adus aminte de un sistem educaţional infect, mult prea teoretic şi prea puţin practic, monologal, lipsit de comunicare şi colaborare. Am stat şi m-am gândit la câţi profesori au încercat să ne dezvolte gândirea critică, gândirea în general şi îi pot număra pe degete. Cei mai mulţi au reuşit să ne  reducă numărul de neuroni prin invitaţii la memorarea unor noţiuni care au ieşit pe urechea opusa celei pe care au intrat. Ceea ce e mai trist e că acelaşi sistem jenant a fost perpetuat generaţii succesive şi nici măcar acum nu s-au schimbat prea multe. Avem acces la toate informaţiile din lume şi şcoala încă ne testează memoria.

În acea perioadă ce a însemnat nota 10 pentru mine? O formă de validare din partea părinţilor,  o luptă pentru a fi cea mai bună, faptul că luam nota maximă existentă. Ce înseamnă acum? Nimic, o adunătură de pagini inutile. Mergi la interviu şi nimeni nu o să te întrebe cât face radical din nu ştiu cât, important e să ştii să te adaptezi, să corelezi informaţii, să sintetizezi. În afară de cei 7 ani de acasă care sunt şi vor rămâne mereu importanţi, învăţământul în forma actuală nu dezvoltă foarte multe aptitudini. Că tot veni vorba de a fi cea mai bună, perfecţiunea este un lucru destul de uzitat, dar care face mai mult rău decât bine. Da, te motivează să excelezi, însă din punctul meu de vedere perfecţionismul ascunde multă nesiguranţă în forţele proprii, neîncredere în ceilalţi şi o dorinţă nesănătoasă de a te încadra în tiparele sociale. Mereu trăieşti după nişte standarde foarte ridicate, pe care ajungi să le impui şi celorlalţi. Consider că greşelile  sunt sănătoase atâta timp cât învăţăm din ele şi nu le repetăm la nesfârşit, iar slăbiciunile ne fac mai umani, însă mi-a luat destul de mult timp să înţeleg acest lucru.

Asta cultivă învăţământul românesc şi societatea noastră bolnavă în general, să fii perfect; în familie să fii copilul model, cuminte şi ascultător, la şcoală să ai nota 10, să ai jobul perfect, familia perfectă, casa şi maşina visurilor. Dar uite că sunt copii care sparg geamuri, elevi mediocri conform standardelor care ajung adulţi fericiţi şi asumaţi, angajaţi care nu vor neapărat o carieră, oameni care preferă să-şi urmeze un hobby sau un vis în detrimentul familiei sau a unui anumit număr de pereţi sau cai putere. Şi acest lucru este perfect normal pentru că perfecţiunea este o iluzie.

Sper ca la un moment dat sistemul educaţional să se scuture de mucegai, relicve şi scursuri şi să pregătească oamenii pentru viaţă. Să fie un loc unde la sfârşitul zilei să te cunoşti mai bine pe tine şi pe ceilalţi, să vezi ce anume te pasionează şi te face fericit.

 

 

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s